Odată cu ultimul (pentru el fiecare carte publicată e ultima) său volum, „Ştrumfii afară din fabrică!”, Marius Ianuş caută să se desprindă definitiv de fracturism. Resursa ce îl îndeamnă să se detaşeze de curentul literar căruia el însuşi i-a pus bazele este tehnica; aflăm că cea mai mare parte a volumului a fost scrisă pe internet. Eu unul găsesc iniţiativa lui Ianuş salutară şi chiar îmi permit să anticipez că aceste moduri de comunicare vor pune bazele unei noi literaturi de tranziţie. A fost Ianuş, vor urma şi alţii. Dacă ar fi să o definim în termeni mondeni şi ludici, tranziţia este „Pentru Rapid”: „Nu era fotbal. Cînd l-am văzut/ pe Lăcătuş plimbîndu-se cu mingea/ pe linia porţii noastre – Braşovul nu trebuia/ să pice în B & Lăcătuş era „de-al nostru” – / m-am dezis definitiv de „echipa asta vîndută”/ (aveam vreo opt ani)/ şi am aşteptat altceva.// Şi altceva a venit imediat./ Din divizia B, din subteranul memoriei,/ a venit la Braşov cea mai frumoasă echipă din ţară/ Era o echipă fără vedete,/ dar încărcată cu iubire/ ca un detonator. (...) Nu ţin minte vreun jucător de atunci/ al Rapidului. Dar Rapidul iradia iubire./ nimeni n-a înjurat pe stadionul Braşovului/ cînd s-a întors Rapid în divizia B./ Nimeni n-a înjurat – ochii tatălui meu/ străluceau lacrimi.” Orientarea, dezorientarea, reorientarea micului Ianuş de la vârsta de 4 la 10 ani de la tribuna Steagului Roşu până la „culorile vieţii, Rapidul”, trasează în planul literar noua lui identitate artistică. Transformarea. De la ceauşei la ştrumfi.

Cartea e împărţită în două mari segmente: „30” şi „Ştrumfii afară din fabrică!”(atenţie, Ştrumfii nu e un substantiv comun ori colectiv, ci în primul rând unul propriu – probabil varianta românizată a lui Schtroumphy: „Ştrumfii se întoarce” etc), plus un epilog („&”) conţinând poemul „Ştrumfii nu cred în lacrimi”, purtând semnătura zisului Răzvan Ţupa. „30” cuprinde 24 de poeme ce doresc a trasa coordonatele unui nou tip de lirism: cel „elementar”, aşa cum îl autodefineşte autorul (cuprinde chiar trei poeme intitulate „Cîntec elementar”). „30” este un exerciţiu de lirică banală, un periplu realist într-un spaţiu monden atât de subiectivizat încât cititorul nu se poate transpune în pielea vreuneia dintre multiplele personalizări ale poetului: „Curajul lui Oblio e o formă/ necunoscută de inadaptare./ Fiinţa lui e candoare./ Iar candoarea – / un fel disperat de a spera.”(Oblio). Eul poetic se concentrează strict pe mesajul adresat cititorului, fără a face uz de figuri de stil, arsenalul său semantic e redus ca şi conţinut, ceea ce dă naştere unei poezii simple, complicat de simple chiar. „În cartea asta Ianuş e un băiat bosumflat care s-a închis în dulap şi comunică cu lumea printr-o fantă făcută special pentru corespondenţă. (...) Adică o fiinţă care contemplă mult, visează mult, meditează mult, dar nu acţionează, nu face mare lucru”, vrea el să se autodefinească. Explorarea lumii printr-o crăpătură are corespondent în literatură acel grad zero al scriiturii. Ca orice scriitor ce a ajuns la apogeul exprimării („caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism – pe care mi se pare că l-am epuizat”), Ianuş devine interesat de minimalism (acel „Less is more”). Dovada concretă: „Cîntecele elementare”, o nouă artă poetică: „M-am dus cu Zveruţa la circ/ ea s-a bucurat, a rîs, a aplaudat,/ mie tot circul ăla nu mi-a spus nimic – / eu mă uitam ca la o pînză albă.// M-am dus cu Zveruţa la teatrul de păpuşi – / ea s-a bucurat, a rîs, a aplaudat.../ eu n-am înţeles nimic din toată comedia aia,/ eu mă uitam ca la o pînză albă.// M-am dus cu Zveruţa în parc, printre jucării/ ea le vroia pe toate, ţipa, aplauda/ eu nu vroiam nimic, eu mă uitam/ ca la o pînză albă” (Cîntec elementar (3)). Poezia devine un minim necesar. Ştrumfii e acea particulă a fiinţei noastre care a căzut în autosuficienţă, însăşi forma de expresie a poeziei nu îi permite mai mult: „Stai acolo sub papuc?/ Seara sub papuc şi ziua/ ca un măcelar cu capul/ în maţele internetului./ Şi dimineaţa iar sub papuc./ Mă mir că nu-ţi interzice/ şi să scrii mailuri nevastă-ta./ Îl mai iubeşte pe Kiva? :D/ Seara şi ziua şi dimineaţa./ Cezar,/ mai scoate şi tu ridichea aia creaţă/ în Univers.”(Ştrumfii discută pe messenger nişte chestii anoste)

Pentru Marius Ianuş, „Ştrumfii afară din fabrică!” înseamnă „Piticeii afară din creier!”. Exorcizarea lumii şi a răului din ea, lepădarea de ştrumfi şi ceauşei nu numai că pregătesc despărţirea poetului de lume, dar o şi purifică (lumea) de o viziune prefabricată. Motivul personalităţii multiple este dealtfel prezent în multe poeme: „Toţi vor să fie ianuş,/ dar nici unul nu ar vrea să trăiască/ ce a trăit ianuş...” [Nu cumva a zis-o Nichita despre Eminescu?], sau împrumutul/înstrăinarea personalităţii literare: „Inima uşoară, roasă de ceauşei/ s-a-ngreunat// O să scriu numai versuri triste// O să fiu doar un tip beat & fără speranţă,/ care nu vorbeşte niciodată pe bune// (Asta mi se trage de la Kiva – / a citat cu neruşinare vorbele mele în 69/ şi multe din ele le-a pus în gura tîmpiţelului Ovidel)”(Cîntec elementar (2)); „Ovidel – tu nu eşti Marius Ianuş & nici altcineva/ eşti doar un complexat cu părul verde”(Ştrumfii afară din fabrică!). Apropo de romanul lui Chiva, am deschis foarte curios volumul la pagina 69 cu speranţa de a găsi un mesaj subtil adresat lui de către Ianuş. Nu am fost recompensat aşa cum mă aşteptam, în schimb am aflat poate definiţia cărţii în discuţie: „Ai căzut absolut aiurea,/ ca o muscă beată,/ într-un război al meu în lumea mea – / despre asta e vorba în Ştrumfi.”(I se spunea DJ Muerte...)

Partea a doua, „Ştrumfii afară din fabrică!” schimbă oarecum registrul, dinspre candoare şi emoţia împlinirii unei vârste rotunde din prima parte („Cine e Marius Ianuş? Hainele mele/ înaintează spre mine. Eu înaintez către ele./ Am un copil minunat./ O soţie uluitoare. O mamă/ care plînge, plînge întruna. Nu ştiu/ cine sînt.”(Cel bun, cel rău, cel urît)), înspre revoltă, pe alocuri exacerbată, sau chiar atentate la castitatea patriei, temă reluată din volumele anterioare: „Îţi scriu din nou pentru că m-am săturat/ de vehemenţa cu care nu îmi acorzi nici o şansă – / eşti o ţară de rahat – şi tu ştii asta/ dar îţi place să simţi balele cuvintelor măreţe/ cum îţi alunecă pe buze...”(Ţară de rahat). Scrisul devine uneori un exerciţiu organic, visceral: „Pentru că am auzit broaştele oraşului în aurolaci şi/ aurolacii în canale/ într-un musical-horror adevărat/ care crapă ţeasta literaturii/ şi face din tot neoexpresionismul o cîrpă”(De ce scriu ştrumfii).

Marius Ianuş este un clasic. Al generaţiei 2000. Ştrumfii este piticul cocoţat pe umerii Uriaşului numit Tradiţie. Sau poate un „pui mic” care încearcă să îşi găsească echilibrul pe umerii piticului numit (Post)Modernitate.